Despre cuvânt

Mi-e teamã de cuvinte; cãci nu le cunosc toate adâncurile. Adâncurile cuvintelor îşi au rãdãcinile în tine. Mi-e fricã de cuvinte. Mi-e împietrit rãsunetul , care şoptind cuvinte ar putea sã dezgroape adâncuri, nebunii din tine, şi care sã mã facã responsabil de o moarte care va duce-n tine uitarea a tot ce este sfânt…
Mi-e fricã de cuvinte. Ele, ca şarpele, ţi-ar putea întinde mãrul din mijocul grãdinii. Şi mort ai fi.. Şi dus, dac-ai muşca dintr-un cuvânt uitat în întuneric.
Mi-e fricã de cuvinte. Mi-e teamã de un dumnezeu prea stors de valgã prin neputinţa cuvântului de a reda plinãtatea .
Mi-e fricã de cuvântul cu care aş putea sã-ţi fur Dumnezeirea.
Mi-e fricã de cuvinte. Mai bine, mut sã mã hrãnesc din Dumnezeu, şi tot cu Dumnezeu mereu alãturi cuvântand, sã umblu-apoi pe ape.

Inalt obrajii, lacom de maci rosii de cruce si tot zoresc spinii pe frunte. Pace. Tu-aduci bujorii zilei.
[desi e timp de noapte...]

Miroase a lumini albastre

M-au uimit luminile albastre cand s-au smuls din privire spre tine. De cand s-au nascut, au ramas tot acolo-n adanc de mine si de seara albastra. Pana atunci, cand ti-ai sopotit privirea-n spre ele, au stat cuminti, pentru ca nu erau invatate decat in ochiul meu, acolo... acasa. Dar cand negrul soptit al ochiului tau s-a-mpletit cu aerul, cu valsul fluturilor si cu verdele ierbii, atunci luminile mele albastre au luat-o razna. S-au smuls din ochiul meu stang si-au luat-o spre-mpletirea privirii tale cu aerul, cu valsul fluturilor si cu verdele ierbii. Apoi, au venit inapoi dar nu mai erau de-albastru pur, ci-amestecate cu ochiul tau negru, cu verde si alb de aripi si.. erau asa usoare.. ca aerul. Tot imi zburau prin gene pana cand am inchis ochiul si s-au asezat acolo , in culcusul lor.
Cand am privit din nou ochiul tau, mi-am dat seama ca sopoteai spre mine lumini albastre.
Acum, cand te intalnesc din nou, le vad acolo, in mijlocul ochiului tau cu margini negre. Izbucnesc in ras. Intotdeauna rad cand vad cum luminile mele cele-albastre stau cuibarite in ochiul tau, negru.

Despre prezent

mi-e vid de alb in minte. Gol
de trist.
strang pumnii si-ncetez
ca tipa spre-acum
si inspre maine uitarea.
Incetez sa mai storc
vlaga unui
"a fost" de fericire.

azi e durere. vid de alb.

O asa zisa binecuvantare, catre Simfonie dulce amara

A pornit de la Zephyranthes, a trecut spre Chaos And Smiles iar apoi pe la Vaxaly, de unde a zburat spre mine leapsa. Cu ideea ta si a mea, poate fi o poveste.
Regulile ei: citeşte, continuă cu o frază, alege o (1) victimă, adaug-o la listă pentru a evita ca acceaşi persoană să primească leapă de 2 ori şi dă mai departe.

Silueta aflată pe vârful lamei tocite care sfâşie marea priveşte pescăruşii dansând pe muzica valurilor ciupite de vânt.
Îşi muşcă buzele crăpate şi încearcă să-şi păstreze picioarele într-un dans care să îi ascundă tremurul pe tocul de lemn de cedru al cuţitului.
Tremurul se frânge în chipul ei, unde cu groază apusul se naşte înclinat sub lacrimile ploii, aprins de teurgul întunericului.
Deşi miile de culori ce joacã dureros în apusul tremurului ei îi întunecã într-o furtunã albastrul ochilor, silueta rãmâne încã dreaptã pe vârful lamei tocite ce strãpunge-n valuri muzica atât de dragã ei.

Leapşa işi întinde aripile spre Simfonie dulce amara

Cãrarea mea nu e de aur

Cãrarea mea nu e de aur. Nu. Cel puţin nu acum. Mai târziu, când aceastã cãrare se va sfârşi, mi se va deschide o alta inainte. Aceea va fi de aur.
Acum, pe cãrarea mea mã împiedic de mulţi şchiopi cãrora le sunt picior, şi orbi, care bâjbâiesc în intuneric şi pentru care trebuie sã fiu ochi. Ochi sãnãtos.
In mersul pe cãrarea mea oamenii ma intreaba umil dacã nu ştiu un loc de dormit pentru “la noapte”...
Pe cãrarea mea sunt locuri la care mã întorc iar şi iar, şi nu pentru cã m-am pierdut de urmele pe care trebuie sã le urmez, ci pentru cã acolo ma duc urmele. Sunt paşi care mã adunã în fiecare zi în acelaşi parc, lângã aceeiaşi oameni ai strãzii, mereu cu acelaş fel de mâncare in ghiozdan. Urmele dinaintea mea mã conduc iar si iar la bãtrânica din faţa semaforului, unde vinde seminţe pentru a-şi plãti un loc pentru dormit “la noapte”.
Cãrarea mea nu e de aur. Nu flori ma-ntampina pe ea, ci orbi, şchiopi, sãraci, nevolnici. Cãrarea mea nu e de aur. Dar o iubesc. Cãrarea mea nu e de aur. Dar va fi.

Tabloul din mine

Iubesc albastrul
pur
si ceru-mi
injectat in vena
de la bratul stang
sus.
Iubesc marea ce tot
o framanti
cu pensula pe harta ochiului
meu.
Iubesc azurul
cules
din serile tale
devenite
serile mele de-atunci.
Iubesc acuarela
care-mi imprumuta albastrul
galbenul
albul
rosul
si
verdele
pentru-un tablou de primavara
cu miresme.
A mine si a tine.

Va fi o zi in care intunericul meu va fi ca lumina diminetii.

Simptome

Durerea începe cu bãtaia insistentã a ticaitului ei in porţile mele.
Ştiu cã durerea începe aşa. Pe mãsurã ce puterea acelui ticãit creşte, oasele incep sã se dezlipeascã unele de altele, iar sufletul tremura. Durerea creşte .
Ştiu cã durerea creşte pentru cã dupã ce vine şi îmi cutremura toate zidurile, acestea incep sã cadã, cãci vai… nu e atârnatã de toate câte o frânghie cãrãmizie.
Ştiu cã durerea nu alege. Eu o aleg. Ea vine o data cu moartea. Şi cu viaţa. Ea vine o data cu tine, cu el, cu ea, o datã cu noi, cu voi, cu ei, o data cu vântul şi cu ploaia…
Durerea nu alege. În zbaterea ei cutremurã ziduri şi muşcã. Muşcã pânã când nu mai rãmâne din carne decât o ranã sângerie.
Aşa ştiu durerea.

~gândul bãtrân creşte mintea tânãrã~

~existã frânturi de infinit?~

In care se vorbeste despre empatie, insolenta si oameni respectabili

E o dupa-amiazã liniştitã, curata şi cãlduţã, tocmai perfectã pentru tinerii adolescenţi care se învârt intr-un ritm nebun cu bicicletele lor mafrã prin pãrculeţul special amenajat din cartierul Nou. Câteva strãduţe mai încolo, intr-un bloc care se distinge prin forma impresionantã de hotel, la etajul cinci , în sufrageria familiei M., douã doamne respectabile discutau aprins, copleşite de importanţa subiectului pe care îl dezbateau:
-Şi mi-a spus ea, sãraca. Chiar şi iarna trecutã, când a trecut moda paltonaşelor şi l-a rugat sã-i cumpere şi ei – pentru ca dânsa nu e orice doamnã, cu una care se respectã- o blãniţã, o simplã blanã în care sã nu-i îngheţe oasele în timp ce parcurge drumul de la scarã la maşinã, sau pânã la magazinul de bijuterii pe care obişnuieşte sã îl frecventeze in fiecare zi, el a refuzat-o. Îţi dai seama? I-a spus nevestei ca paltonul ei e încã nou. Insolenţã! Cruzime! Pe buna mea gândire, insolenţã!
Ascultând ce afirma cu tãrie doamna M., doamna V. îşi mesteca indignatã în ceaşca de cafea. Ochii i se bulbucau neîncrezãtori la inimaginabila poveste care-i deranja echilibratul auz. Luã o înghiţiturã de cafea, apoi rãspunse cu un glas din care rãzbãtea o profundã empatie pentru prietena lor:
-…şi dacã nu ar fi sãraca de ea o doamna respectabilã… Face donaţii lunar pentru societatea femeilor organizatã de mine! Iar de la petrecerile de fiecare sâmbãtã nu a lipsit o singurã datã! Auzi dragã?! …o singurã data nu a lipsit! Pe buna ta gândire! Insolenţã!...
Cam aşa suna animata discuţie din sufrageria stimatei familii M., care locuia la etajul cinci din blocul de lângã parcul special amenajat pentru tinerii adolescenţi ai cartierului.
În timp ce prietena doamnei M., doamna V. apãra cu atâta înverşunare cauza oropsitei neveste a “insolentului”, la etajul patru, în acelaş bloc, sub aceeaşi sufragerie, domnul V., barbatul doamnei V., intrã in aparatamentul lor frumos amenajat. Dupã ce s-a descãlţat prima datã – ca de obicei- şi a aşezat servieta cu actele lui de la birou pe fotoliul din faţa mãsuţei, domnul V. intrã în bucãtãrie. O mãturã cu privirea şi strâmbã nemulţumit din nas. Câteva cratiţe murdare tronau unsuroase pe marginea chiuvetei pline de farfurii, iar pe masa din capãtul bucãtãriei doar cateva fãrâmituri de pâine se gãseau, şi un castronel plin cu mere.
Pãrãsi bucãtãria şi intrã în dormitorul roz, colorat Intocmai dupã preferinţele soţiei lui. Nu era nimeni nici aici, aşa cã pãrãsi dormitorul şi se opri pentru câteva secunde în mijlocul sufrageriei, rotindu-si ochii, cãutând ceva parcã. Dupã câteva clipe in care a stat aşa, nemişcat, doar cu privirile rãtãcindu-i prin vastul apartament pustiu, pãrãsi locuinţa trântind uşa dupã el, şi înjurând în gura mare proasta decizie de a nu fi rãmas la servici peste program.
La etajul cinci, în sufrageria familiei M., doamna V. se cufunda mai adanc in pernele canapelei, absorbitã fiind de tragica poveste a prietenei lor - a dansei şi a doamnei M- şi de gura de cafea pe care o sorbi tocmai când i se pãru cã aude o bufniturã de undeva de pe scarã. "Sigur e vreun tembel care tine mortis sa işi bata iar joc de liniştea noastra, a respectabililor locatari al unui nostru bloc atat de impozant", isi zise ea si mai soarbi inca o gura de cafea.

Pãşesc pe-o cãrare aparte de-acum. Lumina cade în inimã.

Incantaţie

Plimbare alene în timp ce aruncãm zâmbetul unul spre celãlalt, exact ca într-un joc cu mingea.
-Începe sã plouã.
Dau sa apãs pe butonul care va deschide umbrela din mâna mea. Dar tu, iar, repede, şoptind grãbit cuvintele:
-Ploaia existã pentru a fi simţitã!...
-Atunci - zic eu prinzand zambetul - atunci sã ne transformãm în dirijori şi sã conducem picurii de ploaie într-o simfonie! O sã o numim “simfonia noastrã”.
-Nu, eu nu vreau sã mã transform în dirijor. Eu o sã urc sus, în aer. O sã fiu picur de ploaie.
Cad de acord. Iau bagheta şi încep sã dau din mâini: ta ta ta, “ploaia trebuie simţitã”, ta, ta ta…
Simfonia se descatuseaza greu,haotic la inceput: un sunet, apoi altul.. pana cand locul se umple de ei, picurii.Pana cand in locul oxigenului respir notele si mintea mi se incetoseaza la auzul ploii: Simte ! Simte ! Iar eu, docil ca un drogat,incep sã simt.

Eu nu sunt decât o pata de sânge care vorbeşte

Afirma un poet: “Eu nu sunt decât o pata de sânge care vorbeşte.” Eu nu sunt decât o pata de sânge care vorbeşte… Vorbesc prin existenta mea despre un cer nou si un pãmânt nou. Am lãsat demult în urma aceastã lume de jos. Trãiesc printre oameni, printre voi, şi va iubesc, o, cum vã mai iubesc, dar va iubesc cu gândul la acea lume, în care durerea pe care o împãrtãşiţi de multe ori cu mine nu va mai exista… Vã iubesc cu o inimã de sus. Şi daca nu aţi tânji şi voi, fiecare dintre voi dupã acest “sus” despre care vorbesc… aş fi plecat demult. Sau nu aş mai fi existat. Demult.
Pata de sânge ce sunt urlã din ce in ce mai tare, nebuna de dor dupã Trupul din care s-a desprins. O data voi fi acolo..
Pânã atunci, “trãiesc, dar nu mai trãiesc eu…” În clipele astea, când simt, ştiu , cred, vãd, cã El, Dumnezeu, trãieşte în mine, am puterea sã spun : “Eu nu sunt decât o patã de sânge care vorbeşte..”

Ancu, a real friend



Fiecare dintre noi avem trairile noastre care ne determina uneori sa zambim iar alteori sa fim mai tristi, uneori sa intram in parcul din centru si sa ne aratam fata cam sceptica prietenilor nostri, sa dansam in copilaria acceptarii vreunei idei care ne surade muuuuuuuuult, trairi care uneori ne fac sa scriem pe un biletel "Nu mai vreau sa traiesc. Eu vreau sa mor." sau cel putin sa o gandim... fapte care aduc in inimile noastre nadejdea spre un "mai bine", trairi care ne apropie sau ne departeaza de un punct fix al vietii: Dumnezeu, etc. Aceste trairi le impartasim cu un prieten bun (daca il avem), iar daca nu, ne resemnam scriindu-le intr-un jurnal pe care poate mai apoi il rupem bucatele de rusine sau pur si simplu pentru ca asa ne simtim mai bine.
Uneori imi este de ajuns sa merg in rugaciune inaintea Lui Dumnezeu si sa ii povestesc despre toate aceste trairi. De multe ori insa, am nevoie de cineva care sa nu imi puna credinta la incercare prin faptul ca trebuie sa cred ca el e chiar langa mine si ma asculta... De multe ori am nevoie de un om. Un prieten bun cu care sa pot plange, rade, manca semninte seara in parc, cu care sa pot canta in centru sau pe strada in drum spre casa, un prieten pe umarul caruia sa ma sprijin cand stam prea mult la semafor si ma lasa picioarele, caruia sa ii sterg lacrimile, sa ii dansez pentru a-l inveseli sau de care sa rad cand se sperie din cauza unui herpes.[...]
A friend... more like Ancu;)

Hristoase inviat, am nevoie sa vi la mine ca o ploaie de primavara pe un pumn de pamant impietrit.

[desenul apartine alexandrei elek]

dor aşternut pe cer

O călărire în zori

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.
[ Nichita Stănescu]

Mi-e dor de Viena. E un oraş frumos, cu cladiri impresionante, si preferata noastrã (a lui Ancu si a lui Ancu): curtea marelui muzeu de istorie.. Bãncuţe din piatra, pe care poţi sta întins sã admiri soarele ziua şi stelele noaptea...

...precum si impresionantul parc din mijlocul oraşului cu artezianele lui şi statuia în jurul careia se aduna seara tinerii, unii cântând la chitare, alţii la acordeoane :), alţii doar stand si discutând. …şi eu si Ancuţa intr-un colţ pe banca, observând, râzând, mâncând seminţe...
Standul cu racoritoare iti atrage imediat privirile.:D NE-au impresionat vienezii cu primirea lor: "alohaa"..

Aştept vara, pentru ca Viena ne aşteapta din nou, tot atât de luminatã si dornicã sã-i fie descoperite frumuseţile.



Calestile ce fac turul Vienei sunt incantatoare in simplitatea lor.


Straduta noastra nici daca vrem nu putem sa o uitam. Parca mai ieri fugeam desculte prin ploaie , lasand urmele pasilor nostri acolo. Doar trebuie si Sieveringer Strasse sa simta..:)


..iar camera lui Emi, cea care si-a sacrificat cratitele lasandu-le pe manile noastre experte intr-ale mancarii.. camera ... inca ne simte lipsa:D

Jesus is calling...

eu- un paradis ascuns in toti

Trãiesc mai multe timpuri. Gândurile bãtrâne îmi dau ghes în alte minţi, spre alte timpuri.
Îmi regãsesc privirea - durutã – în ochii simpli ai copilului ce întinde mâna spre un punct de sprijin, dar din cauza aripilor prea scurte prinde doar aerul în mâini.
Sufletul mi-e împãrţit în frãnturile de cer din cântecele lor… şi picioarele mi-au obosit de când fac naveta între munte si vale.
Iubesc muntele şi poate aş iubi şi marea dacã aş cunoaşte-o…
Tãlpile-mi sunt bãtãtorite de urcuşul lacom, plãcut al drumului de munte. Iar braţele?!... Braţele mi-au înotat prea adesea într-o mare pe care am urât-o fãrã sã caut a-i înţelege adâncurile.
Mi-e zâmbetul risipit în colţuri de buze roşii din flori de cireş, iar degetele freamãtã corzile chitarei din cele patru zãri ale lumii.
Dumnezeu m-a dezintegrat din El şi m-a aruncat în piepturi, braţe, colţuri de buze, franturi de cer şi-n multe alte acorduri… Şi azi inca ,mai îmi zdrobeşte-un vis când de-un perete al realitãţii unuia, când de-o vale ascunsa a altuia.
Încerc sa-mi gãsesc întregul fiind eu, dar tot mereu potecile ma duc spre-un voi de mine, spre-un ei de noi.
Trãiesc mai multe timpuri…

Rugãciune

Mereu se sparg în mine jocuri
de demoni negri, fãrã cãpãtâi.
Mereu mã cheamã viermuind, adâncuri-
strãine glasuri poruncind întâi.

Dar Tu… mereu cu mine
mai fugi din veac în veac pe rând
cu Crucea- stea- albind mereu prin neguri,
cu mine – spini-, mereu mã încununi.

Şi ce-as putea sã strig de sã-nfioare
de-o teamã sfântã pãmântul închegat?...
Sã mor te chem mereu, Pãrinte!
şi tot murind, mereu sã mã invii.

(dac-aş putea m-aş stinge floare-n ceruri.)

stampã

Vã voi iubi odatã-n cer
în umbre pãtimaşe de mister

şi-atunci

înnebuni-vor mari tãceri de necuvinte
în vraja spuselor adânci şi sfinte
a tainelor ce nu se mai rostesc strãine
de sfinţenia rãdãcinilor din mine
a rãdãcinilor din tine
a rãdãcinilor din noi
Vom fi doar. Şi doar goi
de-uitaţi,
şi-nfioraţi
Divini. Şi plini
de nesfârşituri. Vis de mare…
De trandafiri. De spini. Şi de petale…

Şi-nnebuni-vor mari uitãri de necuvinte
în vraja spuselor adânci şi sfinte,
când dincolo de nebuloase privegheri
se vor lãsa sã cada mari tãceri…

Ca o Cortina ce inchide toate
de ochii firii blestemate.

[ scrisã de “Bãsã”(Beni Q. Q.) – Rus-ul nostru vienez... ]

Crez

Încrezãtor copilul-şi adoarme ochii în soare şi suflã cu puterea adunatã-n gândul de jar puful pãpãdiei, în timp ce, inocent, dorinţa se-naripã.

Concluzie

Aşteaptã-mã-n fãrâmi de cer,
Îngere, fãrâmi de mine.
...fãrâmã de doruri de aripi.

Tu, Îngere, fãrâmi de clipe...
Ai şti sã fãrâmi iubirea
pentru mine, şi-n tãcere?

Aşteaptã-mã-n culori albe
sã gat miez cu miez lumea ta.

Îngerule în-ger în-cer.
Îngere cer. Mi-eşti conluzie.

Micul prinţ care îşi iubeşte universul

"Micii prinţi vor evada din universul lor, abandonând toiegele în favoarea lopãţelelor de jucat în nisip. Apoi noi , oamenii, vom sta privind cu stelele apuse spre un "A fost odata"." Ideea îmi rupea peceţile descurajant şi insistent pânã acum o zi , când l-am întâlnit pe el.
...el, micul prinţ care-şi iubeşte universul. El, care poartã cu mândrie floarea de cireş împletita jucãuş într-o razã de albastru. El, micul prinţ care nu leapãdã coroana de îndatã ce dinspre uliţa satului se aud chicoteli vesele de copii care întregesc şi azi, la fel ca ieri şi zilele din urmã acelaşi cântec trist cu aceeaşi nota joasã, înnegritã de paãmânt.
Am vãzut pe faţa lui seriozitatea gravã a Omului ce poartã fericirea copiilor în rãni, când albul drapelelor fluturate ameţitor în jurul lui i-au strigat dureros cã ele ar mai vrea sã traiasca, cã griul ce le macinã cântecul distrug şi mâinile fragile ale tinerilor dansând în îndumnezeirea firii. Când strigãtele au început sã ardã şi roşul rãnilor sã batã-n violet, micul prinţ a rupt barierele timpului, şi picurând sânge a înDumnezeit universul...
Albul a devenit alb,roşul s-a ascuns în rãni, iar drapelele au început a dansa lin spre munte, o datã cu mâinile mai puternice acum, mai înzdrãvenite de roşul pur al Unui Dumnezeu.
...apoi, micul cavaler al florii de cireş a pornit la pas, agale, cu stelele nestinse mereu, mereu neapuse, mereu vii.
Azi, nu ma mai tresar de teama drapelelor depigmentate de alb. Azi, am ascuns albastrul în ziduri şi floarea de cireş deja-am nãscut-o.

esenţã de sânge

Te scap din urlete rebele.
Te uit din patimile mele.
Te scad din rosturile grele.

Te-adun apoi în gesturi.
Te strâng şi te arunc în piepturi.
Te vãrs în idealuri

şi iar te cer din cer apoi...

Te-ndrãznesc

Cât de Stãpân poţi fi, Stãpâne?...
... ca tot mereu sã mã pogor în mine vreau,
sã muşc din Tine lacom.
Eu mi-aş zdreli obrazul de-un lut, Stãpâne,
doar ca sã-ţi sorb mirosul din scobitura inimii.

Cât de Stãpân îmi eşti, Stãpâne?...
... cã mai mereu te latra chimia-mi,
te dibuie pe-nserat, şi-n aer.
Eu pamantu-mi sã-l mor aş vrea, Stãpâne,
doar sã mã simt o datã Tu...
Tu Singur.

Cât de Stãpân iubeşti, Stãpâne?
... cã mã loveşte mângâierea Ta. Mã place.
Eu ura m-aş blestema, Stãpâne,
doar Dragostea-putere s-o simt...
În contrast.

Cât de Stãpân, mã legi, Stãpâne?
... cã vreau din mine sã nu-mi ieşi. Adormi.

Rãmâi.
Rãmâi pe buze, în pereţi.
Rãmâi mai mult ca mine.
Mai mult ca ei.
Rãmâi mai mult ca veşnicia.

S-a întâmplat ceva. Silabele-ascunse mi-au furat mâinile şi titlul de sclav l-am primit. Doar acum, când pas cu pas le simt şuierându-mi prin vene, m-au lasat liber.